Despre creativitate, în 20 de variaţiuni pe temă + câteva desene
Istorisiri, procese individuale şi lecţii personale despre ce este şi ce nu este creativitatea. Toate, dobândite în timp, din experienţe directe, muncă, greşeli, reuşite şi realităţi trăite.
Mulţumim:
Irina Scarlat, Sorin Trâncă, George Roşu, Ştefan Szakal, Lia Pfeiffer, Vasile V. Sergiu, Ioana Burtea, Andreea Georgescu, Alina, Miruna şi Ana, Ciprian Morar, Simona Neumann, Teodora Migdalovici, Andreea Burlacu, Irina Dobrescu, Cătălin Georgescu, Anne-Marie Chelariu, Simina Diaconu, Robert Katai, Cristina Chipurici, Axel Moustache.
Creativitatea este, conform definiției din dicționar, ”capacitatea de a crea, de a produce valoare”.
De multe ori, însă, cred că înțelegem greșit creativitatea - asociem procesul creativ cu a veni cu idei care generează buzz și uităm de multe ori de aspectele practice ale creativității.
Văd foarte multe idei ”creative” de proiecte, campanii, activări, al căror singur scop este să genereze buzz, fără a rezolva o problemă reală a companiei și, mai important decât atât, a utilizatorilor finali.
Creativitatea nu înseamnă ”buzz” și ”engagement” - înseamnă soluții concrete, dar ieşite din comun, pentru problemele de care noi și clienții noștri ne lovim în fiecare zi.
OK... nu mă crezi.
Atunci oprește-te puțin și gândește-te la momentul în care ți-a venit ultima idee bună. În cât timp a venit? Unde erai? Ce s-a întâmplat? Cine sau ce a declanșat-o?
Dacă punem deoparte toate lucrurile astea care au adus ideea cea bună, o să observăm că marea majoritate a ideilor bune par a veni din senin, în doar câteva clipe de activitate cerebrală intensă.
Sigur, acum mă refer la momentul în care vine ideea, însă, dacă punem puțină ordine în procesul de dinainte, o să observăm că pentru fiecare dintre noi există un pattern sau o secvență propice de generare a acestui moment.
Urmărește-te și află ce funcționează pentru tine. Să râzi cu un prieten? Să dormi un pic? Să citești mult despre subiect, după care să-l lași la dospit? Să ieși în natură? Să te plimbi? Să mănânci ceva bun?
Încearcă să separi, apoi, procesul care duce la idee de momentul în sine, care nu durează foarte mult timp.
Și asigură-te că-ți lași vreme pentru câteva sesiuni efective de generare de idei, în care ești plin de energie și poți ajunge rapid la momentul magic.
Cuvântul “creativitate” folosit (uneori intenţionat greşit) tot mai des a înlocuit cuvântul “talent”.
Dacă cel din urmă era împachetat într-o ceaţă de mister şi misticism şi a devenit demodat, cel dintâi este la îndemână şi folosit să pară uşuratic, modern şi cool.
În acelaşi timp, a devenit din adjectiv, substantiv. A devenit dintr-o calitate, un job, o funcţie.
Între timp, există talent în fotbal, în bucătăreală, probabil şi în pescărie.
Probabil că urmează: un tenismen creativ, o prezentatoare de ştiri creativă, vaccin creativ, papuci de casă creativi, clătită creativă.
Creativ se bazează pe Mitul Talentului care ţi-e dat cadou la naştere pentru că ai fost “cel ales”. Ba chiar l-a înlocuit cu Mitul Creativului Care a Învăţat să Fie Creativ.
Sau chiar dacă nu a fost înlocuit, este folosit greşit şi produce confuzie în epoca aşa-zisei dezvoltări personale. Dar oare nu oamenilor confuzi li se adresează dezvoltarea personală?
E un creativ în care nu cred.
Cum nu cred nici în talent.
Nu cred în atelierele de creaţie de la colţul străzii, în cărţile de creativitate pentru adulţi sau, şi mai trist, în cărţile de colorat pentru adulţi creativi.
Nu mi se pare nimic creativ la o carte de colorat mandale, de exemplu. Nu cred în cercurile de mămici creative. Aceste preocupări sunt cel mult recreative. Adică le ai când nu eşti creativ.
Creativ ne învaţă că nu e nevoie de talent (care, de fapt, însumează ani de muncă, exerciţiu şi, poate, studii sau un mediu anume de dezvoltare), că e ceva facil şi învăţabil. Oare chiar aşa să fie?
De fapt, e un exerciţiu bun să înlocuim “creativ” cu “talentat”.
“Te învăţăm să devii talentat” parcă sună şi mai clar a escrocherie, nu?
“Carte de colorat pentru adulţi talentaţi”.
Şi tocmai când aveam şi eu o definiţie aproape finală a creativului în cap, au apărut industriile creative ca să facă totul şi mai confuz . :)
[...] care provin din experienţe fără absolut nicio legătură una cu alta.
Oamenii pe care i-aş numi “cei mai creativi” cu care am avut plăcerea să lucrez aveau această capacitate de a traduce şi canaliza toate aceste lucruri, aparent din lumi total diferite, în ceva cu totul aparte.
Dacă se nimereşte ca aceşti oameni să fie şi extraordinar de talentaţi în vreo formă de exprimare vizuală sau scrisă, rezultatul poate fi cu adevărat incredibil.
Ideile (oricât de exotice şi de creţe) devin inutile atunci când nu înţelegi perfect contextul şi nu le poţi aplica.
Trebuie să ştii clar limitele, ca să le poţi depăşi.
Uite, jucăriile noastre din copilărie: un cocean din porumb decojit pe 3/4 şi partea rămasă cu boabe, învelită cu un staniol de la o tabletă de ciocolată, era microfonul perfect. Meşteream maşini din bucăţi de lemn cu roţi, din dopuri de la apa minerală. Şi încă ce maşini...
Acum mă ajut de concret. Ştiu ce materiale/nasturi/aţe/scule am în atelier şi pornesc de la ele.
Acum o săptămână îmi zice Alexandra de la Ctrl-D: “Vasile, trimite-ne ceva frumos despre creativitate. Cum e ea neîmblânzită şi n-are şabloane şi procese standard.”
Sigur! O să fie floare la ureche.
Mă întorc marţi de la birou.
Aoleu, i-am promis Alexandrei că-i trimit ceva până joi.
Clic pe reply ca să scriu despre creativitate. După minute de holbat în gol şi un drum până la frigider, uit ce aveam de făcut şi scriu o paralelă hazlie între kimchi (varza murată coreeană) şi marihuana.
This won’t do, deşi kimchi e cea mai delicioasă drăcie inventată de om. Ştiaţi că în Coreea de Sud s-au investit milioane în cercetare ca s-o facă să pută mai puţin, s-o poată trimite în spaţiu?
Se face miercuri.
Vin de la muncă.
Mă mai chiombesc puţin în mailul Alexandrei, scriu nişte platitudini motivaţionale, le şterg, deschid Photoshopul şi fac un desen cu un gagiu care-şi rupe pantalonii în fund.
Aoleu, stai, nu pot să le trimit oamenilor aşa ceva.
Se face joi.
Ritualul obişnuit: încuie uşa, descalţă-te, clicăie pe mailul cu creativitatea. Îmi amintesc brusc că n-am mai cântat la chitară de luni întregi.
Zdrăngăn puţin şi îmi notez nişte versuri cretine despre codul fiscal.
Se face noapte.
Aoleu, Vasile, tre’ s-o brodeşti cumva.
Aia e, o să fiu un impostor şi o să scriu povestea asta. Poate mi-o publică şi câştig puncte.
Pe urmă ridic din umeri: păi creativitatea n-are şabloane şi procese standard! Plus că uite câte lucruri drăguţe am făcut în timp ce evitam să scriu despre ea.
Primii mei pași în muncile creative au fost marcați, pe lângă curiozitate și entuziasm, de multe dintre clișeele și miturile care circulă legate de domeniul ăsta.
În liceu, când am început să scriu, credeam că oamenii creativi se nasc cu un talent care-i duce de mânuță spre măreție.
Credeam, de asemenea, că fericiții posesori sunt ușor identificabili printr-o anumită atitudine: boemi, complicați, visători, torturați.
Mai târziu, când am început să lucrez în presa mainstream, am adoptat cumva ideea că dacă vrei să reușești în jurnalism trebuie să ai colți, să ți-i înfigi cât mai des în ceva sau cineva, să fii hotărât, cu tupeu și cu argumentele la tine.
Îndoielile și momentele de tresărire erau pentru cei slabi.
Pe la 24 de ani, când făceam un master de scriitură creativă, renunțasem cumva la rigiditățile în gândire menționate mai sus, dar m-am lăsat convinsă de alte „reguli” ale creativității:
scrie despre ce știi, nu te îndepărta prea mult de zona de confort; așteaptă-ți rândul, va veni și vremea ta cândva.
Apoi am trecut printr-un burnout masiv din care mi-a luat vreo trei ani să-mi revin, timp în care nu reușeam să scriu și m-am întrebat foarte serios dacă mai vreau să fiu în domeniul ăsta, dacă am ce-mi trebuie ca să fiu jurnalistă sau scriitoare.
A fost nevoie de mult timp, multă răbdare, introspecție și multe discuții cu și lecturi despre oameni cu mai multă experiență decât mine, care trecuseră prin lucruri similare, ca să demitizez procesul creativ și să mă întorc la el.
Și, deși nu pretind vreo expertiză, cred că am înțeles care erau ideile preconcepute de care a trebuit să mă lepăd:
Talentul e ceva simpatic, dar în mare parte inutil.
E ceva care te poate încurca mai mult decât ajuta, mai ales când ești foarte tânăr. Pentru că îți dă impresia că ai acces la o scurtătură sau că nu trebuie să muncești la fel de mult ca alții.
Asta e complet fals.
Jurnaliștii și povestitorii pe care îi admir au în comun un lucru: au muncit pe brânci indiferent de noțiunea de talent.
E bine să știi cine ești, să ai păreri puternice și să vrei să ți le exprimi. Însă, ca jurnalist, am realizat că e mai important să-ți pui întrebări decât să emiți opinii, să asculți decât să judeci și să explici decât să pretinzi adevăruri universale.
Asumarea complexităților situațiilor la care ești expus sprijină și creativitatea, te obligă să vezi lucrurile din multiple perspective.
Altfel, ești încă o voce gălăgioasă într-un cor deja arhiplin.
Nu datorezi nimănui împlinirea unei anumite vârste ca să faci ce-ți place și dacă ai impresia că cineva te va trage vreodată de mânecă și-ți va spune „gata, acum e timpul tău”, o să rămâi pe margine mult și bine.
Dacă ai o idee de proiect, dacă te mănâncă pielea să încerci ceva, fă-o chiar dacă nu ai în spate o platformă care să-ți susțină produsul.
Ia-ți prietenii la o bere și încropiți ceva împreună. Creați voi platforma. În ziua de azi, cu social media și o grămadă de resurse online, nu există scuze.
Muncește, eșuează, muncește din nou. Nu sta cu gândul doar la rezultate.
Consideră procesul de creație o curbă de învățare (pentru că este), păstrează-ți mintea deschisă la posibilitatea de a te înșela, la posibilitatea ca la final să nu iasă nimic măreț.
Nu te opri dacă nu iese nimic măreț – de cele mai multe ori, nu va ieși.
Orice proces creativ dus până la capăt te va face mai bun pentru următoarea experiență și te va face un om mai întreg la cap.
Debbie Millman, unul din cei mai mari designeri grafici în viață, spune aşa:
Eșecul e o etichetă subiectivă, iar oamenii cu cel mai sănătos psihic pe care îi știu tind să îl redefinească drept un experiment care le-a oferit o oportunitate de învățare importantă.
Creativitatea este the mother and the father of progress.
Lumea evoluează datorită oamenilor care sunt creativi și inovează, nu datorită celor care rămân in the line, să nu cumva să iasă în evidență.
La scală mai mică, reușim să supraviețuim pentru că suntem creativi.
Creativitatea nu stă doar în titluri wow și caption-uri interesante. Ci în abordări noi. Creativitatea pulsează viață.
Când o mamă are la dispoziție doar legume pentru a prepara masa, nu face ratatouille în fiecare seară. Inovează, testează, surprinde cu ceva nou și nu plictisește “audiența”.
Eu cred în povești. Le colecționez. Preocuparea mea preferată este să ascult oamenii și să învăț din experiențele lor.
Poveștile sunt informații cu suflet care îți dau acces către alte lumi, către alte vieți. Poveștile altora ne transformă pe toți în actori și ne transpun în alte roluri.
În termeni de marketing, creativitatea este modul prin care transformăm emoțiile în business.
Creativitatea e ca o țestoasă care scoate capul atunci când simte că totul e calm în jur.
E un teritoriu fragil la care ajungi doar în momente de linişte, o oază de idei unde nu există frică sau prejudecăţi - o libertate supremă pe care rareori ne-o asumăm.
Creativitatea se manifestă, de obicei, în condiții de relaxare totală.
Presiunile externe, deadline-urile, must-urile de cele mai multe ori inhibă sau nasc rezultate mediocre, pe care mai niciodată nu le catalogăm drept “soluții creative”.
Creativitatea scapă printre degete când te străduiești prea mult, deși poți să-i mai dai câte-un ghiont cu câte o activitate. Chiar și din rutină, plictiseală, repetiție, se naște câteodată ceva neașteptat.
Creativitatea poate fi spontană - în sensul de scânteie atunci când nu te aștepți - sau premeditată, ca efect a unei perioade intense de căutări, ping-pong de idei cu cei din jur, scheme, schițe, liste.
La mine, creativitatea nu se întâmplă la comandă.
Cere timp de “dospire” - creierul are nevoie de spaţiu pentru a face conexiuni “laterale”, neobişnuite.
E ca şi cum ai face un vin. Degeaba vrei să storci struguri dintr-un soi bun (cu picioarele sau fără) pentru rezultate în aceeaşi zi. Ain’t possible.
Însă dacă îi alegi cu atenție, la timpul potrivit, pișcați de soare, îi storci cu drag şi aşezi mustul în butoiul potrivit, în mediul potrivit şi laşi să fermenteze, atunci e posibil să iasă ceva bun. “Spumant” chiar, aşa cum îmi place mie. :)
Creativitatea, ca şi vinul, cere multă muncă și se va simţi în final, dacă este un lucru făcut cu suflet sau nu.
Una din prejudecățile cel mai des întâlnite despre creativitate este aceea că ar fi o trăsătură înnăscută, fiind adeseori atribuită doar persoanelor care lucrează în domeniul artistic, al științelor umaniste, al industriilor culturale și creative, al științei și inovației.
Recent au apărut chiar noi denumiri de posturi în organigramele instituțiilor și organizațiilor din aceste domenii, precum Creative writer, Creative producer etc.
Ei bine, există deja o bibliografie serioasă în domeniu în măsură să spulbere aceste mituri.
Nu trebuie să te naști cu acest talent.
Îl poți avea și dezvolta în timp sau îl poți dobândi. În diferite medii, în diferite condiții și în diferite profesii.
[...] în care competiția și setea pentru nou, găsirea unor răspunsuri și soluții pentru problemele cu care se confruntă omenirea reprezintă adevătrata provocare.
Cum ar trebui să fii pentru a-ți manifesta creativitatea, sau pentru a o dezvolta de la zero?
Deschis, curios, gata sa o iei întotdeauna de la capăt dacă eșuezi și, poate, cu o imensă încredere în tine și în ceilalți.
În cei peste 20 de ani experiență profesională în diferite domenii, organizații și contexte culturale, am învățat că această calitate umană se poate manifesta oriunde, în orice domeniu.
Au fost situații în care a trebuit să găsesc soluții creative pentru a implementa un proiect al Uniunii Europene, cu directivele, regulamentele și procedurile ei, într-un context geografic și politic în care acquis-ul comunitar era și este suspendat.
Un paradox la prima vedere, nu-i așa?
Este vorba de partea turca a Ciprului - o zonă aflată în Cipru, adică parte a Uniunii Europene dar nerecunoscută oficial ca atare de nici o țară a UE, unde am fost detașata când lucram la Comisia Europeană.
Am învățat să apelez la specialiști în domeniul juridic și, împreună cu ei să găsim proceduri legale, aplicabile acelei regiuni a Europei.
Lucrul acesta a fost posibil datorită creativității echipei în care am lucrat.
Un alt exemplu, mai recent și poate mai familiar nouă, îl reprezintă programul Timișoara 2021 - Capitală Culturală Europeană.
Un program nou în contextul românesc de acum, care este o inițiativă a Uniunii Europene pentru care România nu are încă o legislație pe deplin armonizată, cel puțin în domeniul culturii și al achizițiilor publice.
De aici crizele dese și blocajele din administrația publică ce trebuie să asigure finanțarea necesară.
Creativitatea în aceste situații înseamnă a fi flexibil pentru a găsi soluții pentru a pune cap la cap acele acte normative relevante care să ușureze implementarea.
Mai înseamnă și flexibilitatea unei organizații de a se putea transforma rapid pentru a se adapta din punct de vedere organizațional și administrativ cerințelor derularii programului.
Cea mai importantă lecție învățată despre creativitate - faptul că este aplicabilă și în domenii care sunt mai rigide prin însăşi definiția lor: juridicul și finanțele-contabilitatea.
Prin urmare, și în aceste domenii este de dorit să existe buni specialiști, care sunt deschiși la a găsi soluții creative în diferite situații atipice.
Lecţii în care isteţimea, curajul şi gânditul fără gărduleţe puse de alţii i-au ajutat să depăşească situaţii critice, care ţineau de banala supravieţuire.
Bunicii paterni, bunăoară, au ajuns la bunăstare fără să fie membri de partid, fără să aibă job la stat şi fără să vorbească o română curată, până la sfârşitul vieţii lor.
Refugiaţi în timpul războiului, cu un copil mic (mătuşa mea) şi cu altul nou-născut (tata), veniţi în România cu o vălijoară în toamna târzie a lui ‘44, s-au descurcat admirabil în cele din urmă, dezvoltând o afacere prosperă, cu bulbi de plante exotice, într-o lume în care, oficial, antreprenoriatul era interzis.
Au pornit de la nimic, şi mereu m-a surprins la ei modul în care găseau valoare, substanţă şi relevanţă pentru orice obiect sau situaţie, altfel ignorabile pentru 99% din populaţie.
Ţin minte că într-o vară, când am mers la casa lor, o casă splendidă, de patrimoniu şi cu o grădină imensă, în curtea lor plină de trandafiri de 3 metri şi de dalii cu pălăria mai mare decât cea de floarea-soarelui, trăznea un miros îngrozitor.
Cu atât mai şocată cu cât eram obişnuită să simt aroma tuberozelor şi a atâtor flori magice, încă de la poartă, i-am întrebat destul de indispusă ce se întâmplă.
Mi-au răspuns că hrănesc pământul. Cu rahat. În loc să cumpere tot felul de nutrienţi artificiali, au ales calea “naturală”.
Şi mi-au explicat cum ăsta este unul dintre secretele care ajută plantele să fie mai parfumate şi mai arătoase.
O lecţie care m-a urmărit până azi – să faci, la propriu, din rahat, bici.
***
Bunica maternă – alt model de creativitate – ne învăţa cum să facem scenografii pentru micile noastre piese de teatru (eram cinci verişoare care mai de care mai recitatoare şi mai actriţe ad hoc).
Un carton, o bucată de pânză, un scaun întors cu fundul în sus, o ţinută drapată, construită din cearşafuri şi fandacsia era gata. Ce spectacole de excepţie dădeam pentru toată strada. Făceam bilete de acces, trimiteam invitaţii.
De la ea am învăţat să construiesc o lume minunată în imaginaţie şi să-i invit, cu generozitate, şi pe ceilalţi în ea.
***
Când a venit Revoluţia în ‘89, familia a investit într-un mod nefericit în recent lansata bancă a lui Ion Ţiriac şi toată agoniseala a două generaţii s-a cam dus pe apa sâmbetei.
Între timp, recuperasem însă parte din pământurile bunicilor materni şi ne-am apucat de agricultură, noi, oameni de oraş, tata cu doctorat în matematică, sora-mea încă la şcoala generală.
În primul an am avut o imensă recoltă de dovlecei.
N-am simţit gustul sărăciei până la capăt, pentru că mama ştia să facă din dovlecei toate felurile de mâncare posibile: supe, salate, grătar, chiftele, versiunea umplută cu orez şi atâtea altele.
Ani mai târziu, aflată la Paris, în vizită la mama iubitului meu, am fost răsfăţată la cină cu potârnichi şi... dovlecei.
Ce mesaj cu umor şi iubire din partea universului, care mă făcea să privesc retrospectiv, cu respect şi preţuire, către anii în care dovlecelul era starter, fel principal, secund şi desert.
Ce avusesem în liceu drept aliment definitoriu şi comun, câţiva ani mai târziu, în La Defense, devenea o delicatesă.
Prin lentila acestor amintiri privesc eu creativitatea.
În 10 ani de publicitate am învăţat tocind coate, nervi şi creier, 3 lucruri esenţiale despre creativitate, acest Graal al publicităţii:
1) Creativitatea este un muşchi.
Iar dacă nu-l exersezi, nu se vede. Atât de simplă este treaba asta.
Nu e vorba nicidecum de oameni înzestraţi de divinitate, ci de oameni smart, cu conexiuni rapide în creier, care pot vedea imaginea de ansamblu şi, mai ales, fac exerciţii continue pentru a-şi dezvolta latura asta.
Pentru a fi un creativ adevărat, trebuie să fii mereu la curent cu noutăţile, să citeşti continuu, să te intereseze o sumedenie de domenii, să ai pasiuni şi să-ţi placă să fii un burete de informaţii.
2) La fel de important e să înţelegem că nu suntem toţi creativi.
Şi nici nu ar fi bine.
Cine ar mai face campaniile, dacă toţi am fi în stare doar să facem strategii şi concepte şi nimeni să le implementeze, să le vândă, să le transforme în realitate?
3) Ah, şi mai e ceva. Creativi pot fi doar oamenii liberi, cei care nu se tem să răstoarne mersul natural al lucrurilor şi nici să-şi imagineze viaţa altfel decât o ştiu şi o trăiesc.
Sau ca o minge ridicată la fileu - şi lovită apoi cu sete; sau ca o plasă cu care ieşi la pescuit în lumea largă - şi vezi ce poţi prinde.
Este foarte important să trăieşti din plin - plăcerea derdeluşului/ satisfacţia unei lovituri bune/deschiderea şi curiozitatea unei partide de pescuit.
Să trăieşti în artă ca atunci când trăieşti în realitate.
Sunt mai multe feluri în care-mi caut creativitatea.
Când am energie pentru asta, încerc să zic cât mai rar ”nu” diferitelor experiențe sau informației aparent irelevante.
Adun totul într-un creuzet figurativ, pun presiune și ceva-ceva cedează. Dacă acel ceva sunt eu, îmi caut ideile în timp liber, neprogramat, în plimbări fără noimă și expunere la elemente.
Hazardul joacă un rol semnificativ în procesul meu, la fel ca ieșitul din zona de confort. Rutina de acasă nu mă ajută să ies din ritm.
Și https://randomwordgenerator.com/, unde apăs butonul și fac asocieri aleatorii de concept cu ce cuvânt mi-apare.
Poate e mai greu să găsești creativitate într-o viață liniștită de orășel de provincie, dar fericiți cei cu Netflix! :)
Urmăresc foarte mult seriale, documentare și show-uri de stand-up, de acolo pornesc cu carnețelul și pixul, de la un punchline care-mi place și care rezumă realități cu care mă confrunt și eu.
Bun, s-a zis asta, cum putem s-o zicem diferit, s-o detaliem, să derulăm ghemul ăsta și să vedem unde ajungem?
Sunt zile în care nu mișc nimic, nu iese nimic, creierul meu e lichefiat sau sunt prea dezamăgită și deznădăjduită ca să găsesc ceva drăguț și pozitiv de împărtășit cu oamenii care mă urmăresc.
Atunci îmi iau hamacul în spate, bicicleta și mă proptesc pe-un deal, între doi copaci, ca să rumeg. Din tot rumegatul ăsta iese, de obicei, o idee de clip (dacă nu, măcar se sfârșește prin liniște-n minte).
Nu obișnuiesc să apelez la citate, dar Einstein a zis ceva simpatic despre creativitate: Creativity is intelligence having fun.
În perioada asta, însă, găsesc că e din ce în ce mai dificil să fii inteligent într-o societate care nu validează trăsătura asta.
Am citit zilele trecute M-am hotărât să devin prost, a lui Martin Page și mă gândeam să-mi fac și eu o semi-lobotomie - efectul Dragnea, se pare.
Rămân, totuși, pe poziții, în speranța că nu mor caii când vor câinii.
Yep. Să nu-i evitați nici voi.
În toamna lui 2011, în minte mi se cocea o revistă de proză scurtă.
Urma să se numească Revista de Povestiri și să conțină 90% ficțiune, adică povestiri, de maximum trei pagini.
Dar dacă vor fi povestiri de două pagini și un pic? Ce punem în spațiul gol?
Așa s-a născut Motanov Motanul Mov, un personaj care locuia în revistă, unde era loc pentru el.
Cum vom atrage mulți oameni la prima lansare a revistei, dat fiind că nu suntem din lumea literară, n-avem notorietate de niciun fel? Dacă l-am folosi pe Motanov pe post de campanie de teasing? Așa a devenit Motanov antrenor de imaginație pe Facebook.
Cum vom selecta povestirile venite de la cititori fără să se supere autorii prea tare? Îl punem pe Motanov să răspundă.
Cum să facem newsletterul să nu fie plictisitor? Îl punem pe Motanov să scrie scrisori.
Și, uite așa, Motanov continuă să fie exploatat și în zilele noastre.
Ce-mi place în creativitate e că diferă de la o situație la alta, de la o persoană la alta și de la un context la altul.
Până la urmă asta-i dă creativității un fler interesant și poate chiar misterios.
Însă nu actul în sine mă face să fiu interesat de subiect ci chiar momentul acela când “nu ai nicio idee” sau “azi nu pot fi creativ”, sau cum ar spune unii doctori - burnout.
Și hai să fim sinceri dragi creativi că nu de puține ori ne-a lovit acest burnout direct în inima creativității, poate chiar în momentele în care ni se cerea să fim creativi.
Ce facem atunci? Cum facem ca să ne aducem creativitatea înapoi pe linia de plutire?
Mi s-a întâmplat nu o dată, când pur și simplu simțeam că nu puteam să mai fiu creativ. Pentru că am creat prea mult și nu am știut să-mi împart timpul, viața și energia între a crea și consuma.
Așa că după prea multă creare am avut momente de burnout.
Și ce-am făcut? Nimic. Pur și simplu nu am mai făcut nimic.
Aici cred eu că e punctul cheie al creativității. Uneori să nu faci nimic. Pur și simplu să stai, să te plimbi sau să dormi.
Nimicul ăsta e ca pauza de la școală. Nimicul ăsta e ca scrollingul pe Facebook sau butonarea telecomenzii, trecând a șaptea oară prin toate programele televizorului fără să te uiți la ceva anume.
Desigur, fiecare creativ are nimicul lui de care are nevoie ca să poată fi creativ.
Creativitatea simt că este ceva ce vine în timp. Crește pe măsură ce acumulezi experiență.
Nu este ceva magic, pe care trebuie să-l aștepți să-ți pice din cer, de la vreo entitate mistică.
Trebuie s-o lucrezi zilnic, să ai antrenamente de calitate - ceea ce Angela Duckworth descrie în Grit ca deliberate practice.
Iar dacă o ignori o perioadă, se atrofiază, precum oricare alt mușchi.
Sursa mea principală de venit este din activități conexe scrisului.
Nu-mi permit să aștept să dea vreo muză peste mine - probabil că aș rămâne fără activitate în timp record - așadar creativitatea este ceva ce caut în mod activ.
O trec zilnic în Google Calendar, precum aș trece o programare la dentist.
Chiar dacă poate că primele cuvinte vin mai greu sau nu sunt exact ceea ce trebuie, chiar dacă mă simt obosită, ulterior reușesc să intru într-un “flow”.
Cel mult 2-3 ore - nu mă pot concentra mai mult de atât și simt când începe să scadă calitatea.
Dar în acele ore sunt deconectată complet și nu fac nimic altceva, nu intru pe social media, nu răspund la telefon, nu-mi verific mail-urile.
Restul orelor în care sunt trează le petrec tot în direcția îmbunătățirii creativității, prin activități complementare: documentare, citit, căutat (și notat) idei noi, stat de vorbă cu oameni interesanți.
Paşi spre creativitate. Întâi te plictisești.
Apoi distrugi.
Apoi creezi.
Creează orice.
Creează cât mai mult.
Creează şi nu judeca ce creezi.
Bucură-te de creaţie din plin şi abia la finalul zilei uită-te şi judecă ce ai creat.
Creativitatea şi judecata nu fac treabă bună împreună dacă sunt efectuate în acelaşi timp.
Se ceartă şi îşi scot ochii.